Viata pe care mi-o inchipuiam cu atata nostalgie cand eram copil. O carte de povesti pe care o citeam cand aveam 10-11 ani, nu-i mai tin minte titlul si nu-mi mai amintesc aproape nimic din ea decat o imagine: e vara, aproape de sfarsitul scolii si o fetita sta in camera ei si citeste o carte de povesti pentru ca lectiile sunt aproape terminate, mai are de facut doar problema la matematica, dar o s-o faca mai tarziu, cand o sa vina tata de la serviciu. Sunt trase jaluzelele si pe covor sunt dare groase de soare. Si inca ceva: dimineata, trezirea, „Las’ ca vine ea, vacanta”, vocile linistite ale parintilor la bucatarie, cateva strategii ca sa-i convinga s-o lase in tabara. Si o atmosfera de viata tihnita, curata, normala care poate ca nu exista niciodata in realitate.

Familia Adrianei si a lui Costel, care lucrau in uzina si casa lor ordonata, ordinea, linistea, normalitatea din casa lor, care parea sa se fi materializat direct din cartea de citire. As fi vrut sa ma adopte, obisnuiam sa visez ca am viata lor.

Cantecul care mi se parea ca descrie exact viata asa cum ar trebui sa fie: „Ninge, ninge, ninge pe straduta mea / Ninge, ninge, ninge cu fulgi mari de nea…apoi o parte pe care am uitat-o si : „Tata din uzina s-a intors si-apoi / Ne-asezam la masa, veseli amandoi / Spunem glume mamei si in rasul ei / Se aude un clinchet ca de clopotei.”

Si, bineinteles, cantecul cu „Noi in anul 2000/ Cand nu vom mai fii copii/ Toate visele indraznete…etc.

Era vorba bineinteles si de comunism si de felul in care erau invatati copiii ca ar fi viata, limpede, perfect transparenta, fara nimic infricosator sau ascuns. Dumnezeu nu exista, nici fantome sau duhuri sau vampiri.

Si urma sa fie tot mai bine. Asteptam cu un fel de bucurie solemna ca RSR sa se transforme in Republica Comunista Romania. Bineinteles ca viata mea in realitate era foarte diferita de cum mi se spunea ca ar trebui sa fie viata, dar speram ca o sa am viata reala „cand o sa fiu mare”. Chiar si acum ma surprind uneori gandindu-ma ca va fi altfel „cand o sa fiu mare”, ca o sa fie candva altfel.

Nostalgia dulce, intensa si grea, fara obiect, din dupa-amiezele de vara cand stateam in camera cu draperiile trase, ca sa ma feresc de lumina si cand afara se auzeau vocile copiilor care se jucau. Cand mi se parea ca poate exista ceva care mi se ascunde, la care n-am acces.

Mi-era frica de multe lucruri: fantome, vampiri, schelete, varcolaci, duhuri, cadavre, monstrii, caini turbati, un anumit bibelou de portelan de pe raftul din sufragerie, oamenii necunoscuti, zgomotele pe care le auzi noaptea fara sa le poti detecta cauza, geamul din baie care mi se parea ca seamana cu un ochi care ma fixeaza, toate lucrurile necunoscute care te pandesc din umbra, de intuneric, de cainele din Baskerville, de gandaci, de moarte si putrefactie, de faptul ca ai putea sa te trezesti in mormant, ca ar putea sa existe viata dupa moarte, de iad, de draci, de blesteme, de extraterestrii, de razboiul nuclear, de duhurile copiilor care n-au fost botezati, de premonitii si viziuni, de vrajitoare, de oameni posedati, de anumite scene din anumite filme pe care nu mi le mai puteam scoate din minte, de lucruri nespuse, prea groaznice ca sa fie puse in cuvinte. Ziua stiam ca toate lucrurile acestea nu exista sau nu au nici o putere asupra mea, dar cand venea seara ma resemnasem deja ca trebuie sa suport frica ca pe o boala. Teama care poate lua diverse forme dar care ramane acolo mereu, care te insoteste mereu, care e mereu cu tine, atat doar ca uneori poti sa uiti de ea. Dar nu pentru multa vreme.

Imediat dupa revolutie, Delia mi-a spus ca dumnezeu exista. Eu, ca pioniera si comandanta de detasament fusesem foarte mandra sa stiu ca religia e doar opiumul popoarelor. Aveam acasa ce-i drept o colectie de iconite, dar imi placeau doar pentru ca erau niste poze frumoase. Tanti Rodi, care era nasa mea mi le aducea, probabil ca sa-si indeplineasca macar asa datoria de indrumator spiritual. Pentru ca altminteri, oricat ar fi incercat sa-mi povesteasca despre Maria si pruncul Isus, nu reusea sa-i trezeasca pionierei decat zambete ironice. Delia, bineinteles, ar fi avut o cu totul alta autoritate daca ar fi vrut sa-mi vorbeasca despre religie, pe atunci credeam orice imi spunea mama mea, dar Delia prefera sa nu zica nimic si sa nu-si puna in pericol postul de profesoara de istorie si marxism. Dar, imediat dupa revolutie, la o luna poate, mergeam impreuna spre scoala si Delia mi-a zis ca dumnezeu exista. Si mi-a mai explicat si ceva cu pariul lui Pascal, parca, care mi s-a parut un calcul ingrijorator de logic, mie careia imi placeau calculele si lucrurile logice. Am fost foarte dezamagita si suparata pe Delia ca este altfel decat am crezut-o, m-am simtit tradata dar pe de alta parte imi dadeam seama limpede ca de-acum inainte nu voi mai putea ignora lucrurile pe care mi le-a spus. Din cauza autoritatii pe care o avea inca asupra mea si din cauza pariului lui Pascal, care mi se parea logic, si eu fusesem invatata ca te poti ghida in viata numai dupa lucrurile logice. Atunci, imediat dupa revolutie s-a stins certitudinea mea de copil sigur pe el, (primul in clasa), de copil care credea ca va putea stapani perfect realitatea.

Citisem undeva sau mi se spusese ca oamenii au inventat religiile din teama. Ca trebuiau sa-si explice cumva toate lucrurile care-i infricosau, toate fenomenele ale caror cauze nu le cunosteau si care le starneau frica. Dupa ce vom cunoaste cauzele tuturor fenomenelor, nu ne va mai fi frica niciodata. Mi se parea foarte linistitor sa ma gandesc la asta.

Start spre viitor, Stiinta si tehnica, Micii mesteri mari, Teleenciclopedia…toate lucrurile acestea linistitoare…

Tot dupa revolutie, m-am mutat in alt oras, la o alta scoala si totul s-a schimbat. Nu mai eram prima in clasa, nu puteam sa ma adaptez, nu aveam prieteni, as fi vrut doar sa dorm si sa nu ma mai trezesc niciodata. Intr- una din seri, cand ne intorceam de la scoala, am intrebat-o pe Delia daca mereu va fi asa, daca asa e viata. Mi-a raspuns ca da. Ca intotdeauna, am crezut-o pe Delia.

In anul 2000 ar fi urmat sa fiu profesoara, sa am doi copii (un baiat si-o fata), sa am un sot care e, de exemplu, inginer si construieste poduri si uzine si sa mai am un apartament intr-un bloc turn in care totul e curat si nou. Ce-i drept, sunt profesoara.

Eram obisnuita, ca realitatea e dubla si lucrul asta nu ma afecta de loc. Unele erau lucrurile pe care le invatai la scoala si altele erau cele pe care ti le spuneau parintii sau pe care le puteai auzi la Europa libera. Dar ce invatam la scoala era mult mai important. Ce anume e adevarat si ce nu, nu avea nici o relevanta. Cerul si pamantul viitorului urmau sa fie pline de masinarii uimitoare conduse de om care va stapani tot comosul, va cunoaste tot si nu va mai trebui sa lupte cu frica niciodata. Nu conteaza daca nu e adevarat.

Cand a inceput revolutia, eu aveam 12 ani si 3 luni.

Credeam ca toti oamenii, cand merg la culcare si raman singuri cu ei insisi, sufera de teama. Nici nu-mi inchipuiam ca ar putea fi altfel. Daca s-a intamplat sa am si seri fara teama, dintr-un motiv sau altul, mi se parea ca sunt cel mai norocos om din lume.

Multe lucruri nu aveai voie sa le spui. Sa nu spui glumele cu Ceausescu pe care le auzi in casa, sa nu spui ca ascultam Europa libera, sa nu spui cumva…

Cand am implinit opt ani, m-au facut pioniera. Intamplator, ceremonia s-a facut chiar de ziua mea. De la festivitate m-am dus direct acasa, la petrecerea pregatita pentru ziua mea, imbracata in costum de pioniera. Asa si apar in pozele din anul acela, suflu in lumanarile de pe tort si am cravata rosie la gat. Si ce moment solemn, ce fericire cand, in drum spre casa, un copil de pe strada a zis in urma mea „mama, uite o pioniera!”.

Nu era pentru toata lumea la fel. Viata mea era la adapost de multe lucruri. Mancare era intotdeauna suficenta in casa noastra, uneori aveam chiar si banane. Aveam penar din Germania . Rodica povesteste ca se trezea la 5 dimineata sa stea la coada la lapte. Ca nu le ajungea niciodata ratia de paine. Familia Mariucai fusese alungata dn Bucovina. Pentru ele a fost diferit. Ele nu credeau ca avem cea mai fericita copilarie, in cea mai frumoasa si mai libera tara.

Mi se parea un argument solid, foarte bun si linistitor si de neinvisns: oamenii au ajuns in Cosmos si nu l-au gasit pe dumnezeu acolo, deci e evident ca dumnezeu nu exista!

Cand ma gandeam la anul 2000, mi-era uneori teama pentru soarta planetei. Terra pe care o desenam inconjurata de copii din toate tarile care danseaza hora in jurul ei, pentru ea mi-era teama, ca ar putea fi distrusa de razboiul nuclear sau de poluarea din tarile imperialiste. Asa resimteam o teama confuza de viitor, asa ma gandeam la toate lucrurile pe care nu le puteam intrevedea. Pentru soarta mea nu mi-era frica, eu urma sa am o viata normala si asezata, cu familia si copiii mei si numai moartea planetei ar fi putut sa impiedice asta.

Tot dorul dupa lucrurile care nu erau asa cum as fi vrut sa fie se concretiza intr-o singura imagine. Familia mea normala, armonioasa, stabila, sotul si copii mei din viitor. Revolta de acum in fata acestei imagini despre „normalitate” si nostalgia neputincioasa, dezgustul plin de tanjire si dor.

Obiectele erau foarte importante, mai ales daca nu erau romanesti. Pastram toate ambalajele de la ciocolata, bomboane, sapunuri. Mai erau si vederile vechi, indoite pe la colturi, din Budapesta si Praga, stilourile chinezesti cu cap de ursulet, penarele din Germania, cutiile de margarina Ramma care, o data golite, deveneau pat pentru papusi.

Uneori, daca trebuie sa cumpar ceva dintr-un magazin cu obiecte pentru bucatarie, ma uit cu strangere de inima la toate lucrurile de-acolo. Farfurii, cani de cafea, ibrice, vase mari de supa pentru mesele in familie… ce nostalgic e sa le privesc…

De multe ori, in carti, in reviste puteai gasi texte despre calatorii in Cosmos, descrieri ale starii de imponderabilitate, promisiuni despre felul in care si noi, copiii, vom putea vizita Luna si chiar si alte planete cand vom fi mari. Tarile din jur erau doar niste nume abstracte, nici nu visam sa ajung acolo vreodata, dar Cosmosul era un loc aproape familiar, unde voi merge intr-o zi.

Aveam o punga din Iugoslavia pe care scria cu litere slavone ABBA. Imi trezea un fel de visare tulbure dupa locuri indepartate.

Intr-un film romanesc despre vietile unor muncitori eroici care depasesc planul de productie intr-o uzina cu foc continuu, doua personaje (directorii uzinei, cred) discuta despre ce fac oamenii muncii in timpul liber. Unul din ei explica: ”Citesc, se uita la televizor, se plimba, fac dragoste.” Ce straniu suna expresia aceasta din urma, pe care o tot invarteam in minte. Mi se parea ca inseamna ca oamenii aceia isi iubesc sotiile si copiii, dar pe de alta parte, de ce sa spui lucrul acesta asa, intr-un mod asa ciudat, ca si cand altceva s-ar ascunde in spatele cuvintelor?

Cum se fac copiii era un mare mister, pe care eu si prietenele mele incercam, fara succes, sa-l dezlegam. Era greu pentru ca nu aveam nici un punct de pornire, doar niste banuieli si presimtiri tulburi. Suspectam ca unele scene de la televizor, atunci cand ne uitam pe posturi unguresti sau sarbesti, ar fi putut sa-mi dea un indiciu despre cum se fac copiii, dar, de obicei, tocmai la o scena din acesta, Delia se apuca sa prinda un tantar care numai ce s-a asezat pe ecranul televizorului. La scoala, nu se pomenea niciodata ceva legat de sex. Pe vremea aceea, oamenii erau casti si rationali si nimic intunecat sau incontrolabil nu le umbrea privirile indreptate spre viitor.

Femeile care vindeau „antibaby” in piata. Ma uitam la ele cu spaima, mi se parea ca vand ceva care sa omoare copiii daca parintii lor nu-i mai vor.

Cand mergeam cu trenul si traversam un oras, siguranta, intimitatea calda pe care mi-o inchipuiam in spatele ferestrelor luminate, in contrast cu nesiguranta mea. Si acelasi sentiment cand intram in scara unor anumite blocuri si ma gandeam ca familiile de acolo au o alta viata, mult mai sigura, mai ordonata si mai senina decat a mea. Uneori, ma gandesc asa si acuma.

Tanti Ligia, care era prietena cu Delia si venea des la noi in vizita, s-a imbolnavit grav la un moment dat. Ambii rinichi i-au cedat si trebuia sa mearga o data la doua zile la dializa. Intr-o zi a adormit la noi pe canapea si eu mi-am facut de lucru in preajma ei, in liniste, pazind-o sa nu se trezeasca. Ma gandeam ca trebuie sa fie foarte, foarte bolnava daca a adormit in timp ce era in vizita. Forte greu, cu foarte multi bani si punand in miscare o complicata retea de relatii, a reusit sa obtina un pasaport si sa plece sa se opereze in Germania. Stiam foarte limpede ca daca ar fi ramas acasa ar fi murit , pe cand in Germania urma sa fie salvata, dar totusi, in timp ce o conduceam, bucurosi cu totii, la aeroport, nu faceam nici o legatura intre toate elogiile care se aduceau progreselor medicinei si realitatea ca tanti Ligia trebuia sa plece ca sa poata trai.

In fiecare seara se lua curentul. Ma grabeam sa-mi fac lectiile cat era inca lumina afara ca sa nu trebuiasca sa scriu la lumina lumanarii. Urmau apoi lungile ore plictisitoare in care asteptam sa vina curentul. Apa calda era numai cateva ore pe zi. Se faceau economii pentru tara. Trenurile aglomerate in care puteai uneori sa stai o noapte intreaga in picioare, pe coridor, presata intre alte corpuri. Magazinele aproape goale. Cozile interminabile la paine, la lapte, la orice. Bancile vechi si murdare din clasa mea. Tot disconfortul vietii cotidiene nu era in contradictie cu ceea ce mi se promitea la scoala, nu percepeam discursurile despre viata noua si frumoasa pe care o traim ca pe niste minciuni. Lucrurile acelea tineau de o alta ordine, de un plan mai inalt, al asteptarii, sperantei si increderii, al credintei care nu poate fi descurajata de prezentul nesemnificativ.

Apartamentul meu de la etajul zece, unde ar fi urmat sa miroase a vopsea proaspata si unde totul e curat si nou. Deschid fereastra si privesc peisajul cu blocuri si turnuri de uzine care se intinde pana departe.

Un apartament al meu e unul din visele cele mai constante. Un anume bloc interbelic, din spatele postei mari, pe o strada asa linistita. Doua camere mari si albe, in blocul acela.

Blocurile turn de langa Piata Unirii pe langa care traversam in fiecare zi in drum spre scoala. Drumul spre scoala care era pentru mine atunci, la 10 ani, proaspat mutata in orasul nostru. o proba obositoare si inutila pe care trebuie s-o treci in fiecare zi. Dar pentru ca atunci cand esti mai nefericit atunci ai nevoie mai mult sa visezi, in drum spre scoala imi inchipuiam tot felul de situatii “Daca n-as fi aici, atunci unde as vrea sa fiu”. Blocurile turn pe care treceam mi se parea, din nu stiu ce motiv ca ascund familii mai fericite decat in alte cladiri. Acolo as fi vrut sa fiu, intr-un pat moale, citind o carte de povesti si o mama blanda mi-ar fi adus cana de ceai langa pat inainte sa mearga la lucru. Mi-as fi petrecut dupa-amiaza citind, visand, uitandu-ma pe pereti, repetand cantece pentru scoala, asteptand parintii sa se intoarca de la serviciu.

Acuma, daca nu as fi aici, in fata monitorului, unde as vrea sa fiu…

Periuta de dinti din plastic roz pe care scria cu litere aurii ETERNITY. Delia imi explicase ca nu exista nimic etern, chiar nimic.

O scena dintr-un film foarte prost cu un sot gelos care vegheaza in fiecare noapte somnul sotiei sale si incearca sa desluseasca cuvintele de neinteles pe care ea le spune prin somn.

„Tara noastra nu e tara de vanzare /Patria strabuna e nemuritoare…” Asta a fost razbunarea mea de pioniera, de romanca si de copil care se simte parasit. Aveam in jur de zece ani cand Marta a venit sa ma vada pentru prima oara. Mi-a povestit ce frumos se joaca tatal meu cu copiii lui cei noi. „Dar atunci la mine de ce nu vine?”. M-a dus in vizita la prietenii ei unguri si eu m-am oferit sa le cant ceva. „Chiar de valul vremii trece peste noi / Noi suntem aici vesnici si eroi”.

Parintii mei au divortat cand eu aveam cateva luni, cred. N-am putut vorbi niciodata normal despre subiectul asta desi nu mi-a fost niciodata interzis. Dar o aura de rusine, ciuda, resentimente plutea asupra lui si mie mi-ere jena, un fel de jena fizica pe care nu stiu cum s-o explic, in a cere lamuriri despre primii mei ani de viata. Cand eram copil stiam ca voi afla candva Adevarul. Cand voi fi mare voi merge la el si-l voi trage la raspundere si-l voi intreba de ce nu m-a cautat. Atunci voi sti.

In toata increngatura asta de sentimente de vinovatie, de ostilitate, cu toate strategiile de a manipula realitatea, cu toate neintelegerile, nimeni nu mai poate stii, cu adevarat, ce s-a intamplat, de fapt. Cred ca si daca ar fi complet sinceri (ceea ce nu sunt nici unul) tot nu as putea trage vreo concluzie acum, cand a trecut atata timp si mecanismele de autoiluzionare au avut timp sa se calcineze. Lucrurile au fost, cu siguranta, complicate si atunci dar pe deasupra in 29 de ani s-au asezat si alte straturi de frustrari, regrete, amintiri deformate, legende, etc. Adevarul nu mai exista, nu e vorba ca ar fi intr-un loc la care nu avem acces, el pur si simplu a incetat sa existe, acel adevar partial de acum 29 de ani, sufocat de tot timpul care a trecut si de mintile noastre care-si amintesc ce vor. Si acum sunt deja mare.

Prudenta cu care privesc acum viitorul. Normal ca sunt momente mai optimiste si altele mai sceptice dar chiar si speranta cea mai indrazneata nu e de alta substanta decat timpul prezent. Pot sa sper ca in viitor ar putea fi mai bine dar nu pot spera ca va fi radical diferit. Viitorul de-atunci, de la 8-9 ani urma sa fie nu o continuare a prezentului ci ceva complet diferit, complet de alta natura.

O carte cu pionieri care se numea Temerarii si in care erau mai multe povestiri, toate construite pe aceeasi schema. Niste pionieri auzeau de o superstitie din satul lor, de exemplu li se spunea o poveste cu strigoi pe care la inceput o credeau dar apoi isi invingeau teama si reuseau sa dovedeasca „adevarul stiintific” si sa faca ratiunea sa invinga. Ce liniste dulce sa citesc astfel de carti in zilele in care eram cam racita si nu mergeam la scoala si stateam in pat de dimineata pana seara mancand mere si band ceai fierbinte.

Dacia 1310 de un gri- albastrui pe care, parca, nu l-am mai vazut de-atunci. Pana acum cateva zile cand am recunoscut parcata pe strada mea o masina veche si zgariata. Mi-a placut sa ma gandesc ca ar putea fi chiar fosta noastra masina.

O tristete fara motiv, un dor incert amestecat cu teama cand ne intorceam seara, cu masina, din vreo excursie facuta in afara orasului. Noi mici-mici intr-o lume imensa si necunoscuta din care luminile farurilor scoteau la iveala doar portiuni.

In fata blocului, inchideam portierele cu grija, urcam scarile vorbind in soapta ca sa nu trezim vecinii si apoi descuiam usa ca sa gasim casa intunecata.

Un Craciun special, cand Delia a vrut sa mergem cu totii (eu, Titi si cu ea) la cumparaturi in cartier. Era deja intuneric afara si eu ieseam rareori, la ocazii cu totul deosebite, afara dupa ce se intuneca. Delia a cumparat globuri noi pe care sa le punem in brad langa cele din fiecare an. Mie mi-au cumparat de la tutungerie o agenda mica ca sa desenez in ea. 1984. O atmosfera atotcuprinzatoare de iarna friguroasa si vesela, de zapada, globuri si agende, de fericire dulce si alerta si proaspata, de fericire temporara si nesigura. Ne-am intors acasa, langa brad, asteptandu-l pe Mos Gerila si ascultand „Oda bucuriei” la televizor, cel mai fumos, mai emotionant si mai coplesitor cantec. „Slavie tie stea curata.” Steaua era rosie si in cinci colturi.

Aveam poate in jur de patru ani cand am iesit din casa pe intuneric pentru prima oara. In timp ce ne pregateam sa plecam, mi-era frica dar mi-ar fi fost rusine sa recunosc. Sadi mi-a zis ca lucrurile vor fi exact aceleasi ca pe timpul zilei numai ca va fi prea intuneric ca sa le vad. Am mers incet cu Titi pe strazile cufundate in bezna, eu agatata de mana lui si privind cu nesat stelele.

Eram atenta sa nu se intample sa nu fiu acasa cand se ia curentul, sa nu cumva sa fiu undeva pe-afara pentru ca gaseam foarte greu drumul spre casa, chiar daca eram doar la o strada distanta. Ochii mei, atunci ca si acum, se adaptau foarte greu la intuneric si asta imi marea panica. Odata, dupa indelungi ezitari am nimerit scara blocului, dar nu ma mai puteam orienta care-i usa noastra. Numaram treptele incercand sa-mi dau seama la ce etaj sunt dar pierdeam intruna sirul si nici macar nu eram sigura daca sunt in scara noastra. Nu stiu de ce sa sun la vecini din greseala mi se parea ceva ingrozitor. Poate ca din cauza beznei aveam o teama isterica sa dau gres in orice fel.

Diana, despre al carei tata se spunea ca ar fi securist avea acasa o lampa cu petrol mult mai mare decat vazusem pana atunci. S-a intamplat sa fiu la ei cand s-a luat curentul si Diana mi-a spus : „ Uite ce lampa avem noi!”. Tatal Dianei i-a dat o palma peste cap si a zis foarte apasat: „Toti copiii din tara au asa lampa”.